jump to navigation

Interviu cu psiholog LIVIU PREDESCU … februarie 16, 2012

Posted by lumealuiteo in Publicatii.
trackback

Liviu Predescu s-a născut la 5 martie 1976, în Rm. Vâlcea. A urmat facultatea de psihologie, apoi programul de master Psihologie clinică şi psihoterapie din cadrul Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (promoţia 2010). Psiholog clinician, susţinător al psihologiei pozitive şi al dezvoltării personale, practicant din copilărie al artelor marţiale (centură neagră în Karate-Do) este autorul mai multor cărţi apreciate despre civilizaţiile extraterestre şi societăţi secrete, dar nu numai. Îl fascinează geniile. În căutările sale a aflat că multe dintre personalităţile marcante, între cei care au influenţat cursul istoriei, civilizaţia şi cultura, au avut autism. Ca atare, din dorinţa de a-i cunoaşte atât cât este posibil şi permis, a urmat în paralel încă un program (master) în Autism şi Sindromul Down, la Rm. Vâlcea. Iar autismul i-a acaparat de atunci întreaga suflare. Rezultatul muncii sale s-a cristalizat în două cărţi: Cu autismul la psiholog, considerată cea mai complexă carte despre autism publicată de un autor român, şi Autismul. Sursa ta de dezvoltare personală, unică şi originală în întreaga literatură de specialitate de la noi şi din străinătate. Alte două cărţi sunt sub tipar: Secretele lui Bruce Lee şi Geniu şi Autism. Alte două cărţi sunt deja pregătite pentru tipar: Cu infidelitatea la psiholog şi Nu te sfii să trăieşti. Dar altul este cel mai ambiţios proiect al său, în lucru: Iisus, psihoterapeutul meu. Liviu Predescu, omul şi psihologul, mi-a acordat cu mare bucurie un interviu pentru http://www.zeceintop.ro – tema principală: AUTISMUL.

1. Cum explicaţi creşterea alarmantă, de la un an la altul şi pretutindeni în lume, a cazurilor de autism la copii?

Prin ceea ce medical (sau ştiinţific) numim autism, surprindem în fapt manifestarea sau manifestările ce sunt efectul unei cauze care scapă înţelegerii noastre: de la cauze genetice, la poluarea de mediu şi anomalii la nivelul creierului, viruşi, traumatisme la naştere, vaccinuri, mulţi factori sunt incriminaţi. Nu cunoaştem o direcţie liniară între cauză şi efect. Nu ştim de ce apare autismul. Nu ştim cum apoi evoluează autismul. Nu ştim când anume, în care punct se declanşează şi ce alimentează autismul. Dar ştim că în jurul vârstei de trei ani, la unii mai devreme, autismul devine vizibil. Este trist că nu ştim. Nu ştim cu certitudine de ce se întâmplă. Dar ştim cu certitudine că se întâmplă. Cauzele, indiferent care ar fi acestea în declanşarea autismului, provoacă de exemplu anumite anomalii ale nivelurilor unor substanţe neurotransmiţătoare (dopamina, serotonina) şi ale conexiunilor din interiorul creierului. Numărul de receptori de tip B pentru substanţa GABA (implicată şi în epilepsie, iar crizele de epilepsie sunt întâlnite la mulţi copii cu autism) este redus în acea zonă a creierului responsabilă de comportamentul social, emoţii şi intelect, dar şi de expresia facială. Prin urmare, cum nu cunoaştem o direcţie liniară între cauză şi efect, totul este controversat, totul rămâne la nivel de speculaţie. Dincolo de controverse, avem însă extraterestrul pământean: copilul cu autism. Care se comportă bizar. Bizar pentru noi, lumea noastră nonautistă, dar firesc pentru lumea lui autistă.

2. Vreme îndelungată, autismul a fost considerat o boală psihică şi tratamentul (prin urmare, biomedical) a urmărit această pistă. În vremurile care au venit, autismul nu mai este abordat drept o boală psihică. Ce este autismul?

Autismul nu este o boală psihică. Complexitatea disfuncţiilor pe seama cărora se pune apariţia autismului determină şi încadrarea ca boală neurologică sau boală neurobiologică sau boală psihiatrică, după preferinţa şi pregătirea celui care pune diagnosticul. Pentru mine, ca psiholog clinician, autismul este o tulburare – dar ce fel de tulburare: în dezvoltare sau de dezvoltare? Dacă privesc autismul ca pe o tulburare de dezvoltare, înseamnă că acesta este mersul firesc al dezvoltării copilului, din naştere, prin chiar organizarea sa genetică este programat ca respectivul copil să fie autist şi, aşadar, orice intervenţie este inutilă. Dacă, în schimb, privesc autismul ca pe o tulburare în dezvoltare, înseamnă că la un moment dat în cursul firesc al dezvoltării copilului s-a întâmplat ceva – nu ştim ce anume, nu ştim de ce anume, nu ştim când anume – dar cert este că din acel moment şi dintr-o anume cauză sau înlănţuiri de cauze s-a declanşat autismul. Autismul este răspunsul acestei sau acestor noi schimbări, modificări. Dintr-o asemenea perspectivă, intervenţia este necesară şi poate să ducă la rezultate spectaculoase, dacă se lucrează cu dăruire, înţelegere, răbdare, şi pas cu pas, nu alert, nu cu sărituri peste etape.

3. Există mai multe forme de terapie în cazul afecţiunilor din spectrul autist, mai mult sau mai puţin cunoscute. Recomandaţi o anume terapie şi care sunt beneficiile acestei terapii?

Cele mai eficiente tratamente, în autism, constau în intervenţiile psihologice, educaţionale şi comportamentale. Nu recomand, nici nu împărtăşesc doar o singură formă de terapie. Cer părinţilor să se familiarizeze aşadar cu toate, să păstreze şi (cât mai ales) să folosească ceea ce le este util pentru obţinerea propriului succes în lucrul cu copilul lor, şi să ignore restul. Pentru că fiecare copil cu autism este unic şi are propriile nevoi, unice. Răspunsul la aceste nevoi nu le aduce doar o terapie sau doar alta – răspunsul vine însă doar din dăruirea părintelui.

4. În cazul copiilor cu ADHD specialiştii recomandă şi schimbarea alimentaţiei, îndemnând către consumul proteinelor din diferite surse, atât la micul dejun, cât şi pentru masa de prânz. În cazul copiilor cu autism sunt, de asemenea, recomandări sau restricţii alimentare?

Psihologul nu este nutriţionist, nutriţionistul nu este psiholog. Eu nu fac recomandări sau restricţii alimentare. Spiritual – da: suntem ceea ce gândim şi simţim! Fizic – da: suntem şi ceea ce mâncăm! Ceea ce mâncăm, alimentele – da: influenţează şi neurotransmiţătorii, inclusiv dopamina şi serotonina, implicate în autism. Prin urmare, anumite recomandări nutriţionale pot să fie tuturor de folos, de exemplu, organizarea orarului alimentar sub forma a trei mese echilibrate, iar în cazul copiilor cu autism, suplimentarea cu magneziu şi vitamina B6. Dar nu aceasta este zona mea de interes, nu am calificare. Am totuşi mâncăruri preferate şi mâncăruri pe care le evit, fără alte comentarii. Ca toţi oamenii, fie că aceştia sunt autişti, fie că aceştia sunt nonautişti. Pentru mulţi dintre noi, nu a mânca neapărat sănătos, cât mai ales a face mişcare reprezintă adevărata provocare.

5. Ce relaţie există între geniu şi autism?

Autismul nu înseamnă geniu, geniul nu presupune neapărat autism. Parţial, autismul a fost surprins. Autismul are tendinţa să apară în formele cele mai severe, care implică adesea şi handicap mintal. Autismul are tendinţa să apară în formele cele mai uşoare, care îi permite persoanei să ducă o viaţă relativ normală. Formele pot avea orice combinaţie.

Eu dacă mă uit la un pian, văd o grămadă de clape, trei pedale şi o cutie din lemn. Dar Mozart, Beethoven, ei au văzut altceva. Pur şi simplu, îl înţelegeau. Ei cântau pur şi simplu. Când asculţi muzica lui Mozart sau muzica lui Beethoven sau muzica lui Bach, Handel, Béla Bartók, Erik Satie, asculţi în fapt muzica unui autist. Când citeşti poeziile sau povestirile lui Hans Christian Andersen, Mark Twain, Jane Austen, George Orwell, Simone Weil, Lewis Carroll, Franz Kafka, Sir Arthur Conan Doyle, Emily Dickinson şi Isaac Asimov, te laşi în fapt purtat în lumea fantastică a unui autist. Nu pot să pictez un tablou, nici să sculptez. Când admiri însă sculpturile sau picturile lui Michelangelo, Da Vinci şi Van Gogh, preţuieşti în fapt perfecţiunea unui autist. Când îl asculţi pe Benjamin Franklin sau pe Thomas Jefferson, pe Abraham Lincoln sau pe George Washington, ai viziunea politică a unui autist. Dacă azi iluminarea cu ajutorului becului este posibilă, când asculţi muzica la radio sau când urmăreşti un film, acestea le datorăm unui autist: Thomas Edison (este de acum imposibil să ne imaginăm vremurile noastre, lumea noastră nonautistă, fără contribuţia acestuia). În anul 1905, existau sute de profesori renumiţi pentru studierea Universului. Cu toate acestea, un funcţionar în vârstă de 26 de ani, care se ocupa de fizică în timpul liber, este cel care a schimbat lumea: Albert Einstein, autist. Când studiezi opera lui Carl Jung, psihanalist, vizionar, afli în fapt preocupările unui autist. Sau ale altor savanţi, precum Charles Darwin, Isaac Newton, Marie Curie, Nikola Tesla – şi ei au avut autism. Sau filosofi, precum Socrate, Immanuel Kant, Samuel Beckett, Friedrich Nietzsche, Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein – şi ei au avut autism. Henry Ford, care a perfecţionat industria automobilelor, a avut de asemenea autism. Temple Grandin, autist, a revoluţionat de asemenea industria: a redesenat instalaţiile din abatoare, pentru a reduce stresul animalelor destinate tăierii, în Statele Unite ale Americii. Iar lista cu personalităţi, autişti înalt-funcţionali care au schimbat lumea noastră nonautistă, agitată, grăbită, speriată, agresivă, rămâne deschisă. Unele voci sugerează chiar că sunt servicii secrete – în special cele americane – care folosesc capacităţile unor persoane cu autism pentru, de exemplu, descifrarea unor coduri.

6. Aţi publicat două lucrări: Cu autismul la psiholog şi Autismul. Sursa ta de dezvoltare personală. Care este mesajul care aţi dorit să ajungă la cititori prin intermediul acestor lucrări?

Poţi să încerci să ,,repari” oamenii, dar nu vei reuşi decât temporar. În autism, cuvântul cheie este ACCEPTARE, nu reparaţie. Autismul este o nouă şi altă viaţă, într-adevăr bizară. Şi ei, copiii cu nevoi speciale, sunt – precum civilizaţiile din alte lumi – sunt aşadar aici! Printre noi! Lângă noi! Chiar şi lângă dumneavoastră! Să îi acceptăm aşa cum sunt, fără a-i judeca, fără a-i cataloga, fără a-i eticheta! Să îi înţelegem! Aflând despre lumea lor, înţelegându-i, aflăm de fapt despre noi. Copilul cu autism este unic. Este special. Dar şi părintele este unic. Şi este special. Împreună pot să se bucure în continuare de viaţă. Autismul nu este marginea prăpastiei. Părintele este responsabil pentru viaţa sa, dar tot părintele este responsabil de calitatea vieţii lor. Viaţa este fantastică, nu ştim însă să profităm îndeajuns şi să ne bucurăm de ,,călătorie”.

(Apropo, cred în existenţa acestor alte civilizaţii extraterestre. Mai mult: cred că suntem ţinuţi sub totală observare şi control de către asemenea forme de viaţă inteligente, mult superioare, tehnologic, cât mai ales spiritual, faţă de ceea ce – să râd? – numim cu o mândrie ieftină civilizaţia umană.)

7. Cum putem noi, cei din lumea nonautistă, să îi înţelegem şi să îi ajutăm pe aceşti copii?

Da, să-i înţelegem! Dar să-i ajutăm, asta o privesc a superioritate. De ce nu îi acceptăm aşa cum sunt? Să îi înţelegem aşa cum sunt: diferiţi. Nu le suntem superiori. Le cer părinţilor să vadă autismul copilului mai repede ca o abilitate mai specială, decât ca o dizabilitate. Să privească, dincolo de limitări, la talentele pe care autismul i le-a oferit. Te pot săruta şi îmbrăţişa tandru uneori, dar în acelaşi timp te resping blând, impunând distanţa, fără un contact vizual. Este adevărat şi dureros că nu prea se uită în ochii oamenilor, nici măcar în ochii părintelui, că nu sunt buni la conversaţie, fie măcar cu părintele, dar aţi observat că nu mint, nu trişează, nu jignesc pe ceilalţi copii sau adulţi, nu au prejudecăţi şi nu emit judecăţi? Derâderea, batjocura, insulta, ofensa verbală la adresa altora, nu fac parte din lumea lor. Când alţii îl ironizează, autistul preferă să nu riposteze cu aceeaşi monedă. Autistul nu are sentimentul proprietăţii, nu se va lupta, nu va face crimă vreodată pentru bani sau pentru pământ. Nu se va sinucide pentru neîmpliniri materiale. Ei se retrag în lumea lor şi de acolo nu deranjează pe nimeni. Dar îi ,,deranjăm” noi. Între ei se înţeleg foarte bine. Şi se îngăduie mult. Se acceptă unul pe celălalt ,,aşa cum sunt”. Or, această acceptare a aproapelui ,,aşa cum este el”, dă dovadă de un respect pe care autistul îl poartă pentru toate fiinţele umane, şi nu numai. Nu încearcă ,,să îl schimbe” pe celălalt – autiştii au o reverenţă sufletească unul faţă de celălalt pe care noi înşine, nonautiştii, ar trebui să o învăţăm chiar de la ei. În lumea noastră, cetatea nonautistă, a oamenilor ,,normali”, când este vorba despre noi, fiecare crede cu superioritate că are dreptate şi încearcă să îşi ,,convingă” aproapele de adevărul pe care doar el îl deţine, având chiar plăcerea declanşării unui război, nu o dată implicând întreaga suflare omenească.

8. Ce poate face, în completarea terapiei, părintele unui copil cu autism?

Copilul cu autism este unul foarte special. Solicită foarte mult adulţii şi persoanele care îl înconjoară. Dacă privim viaţa ca pe o scară, fiecare dintre noi urcăm trepte diferite, cât mai înalte, în funcţie de capacităţi, nu neapărat exploatate la maxim. Este clar că potenţialul unui autist se opreşte undeva, pe chiar primele trepte ale scării. Sarcina psihologului şi a părinţilor este uriaşă: ca împreună, să îl sprijine pe copilul (şi ulterior, adultul) autist să mai urce măcar încă o treaptă, şi apoi, încă una, şi poate încă una, în funcţie de potenţialul lui. În completarea terapiei, părintele înseamnă totul pentru viitorul copilului cu autism. Copilul cu autism necesită o atenţie deosebită, necesită stabilirea de scopuri şi obiective foarte mici, dar punctuale, detaliate şi urmărite minuţios, pas cu pas. Copilul cu autism face parte din soluţie, nu face parte din problemă. Iar părintele este cel care poate controla toate aceste lucruri.

9. Ce ne ajută să ne bucurăm în această ,,călătorie”, alături de un copil cu autism?

Autismul nu îşi anunţă prezenţa, loveşte subtil şi eficient, picătură cu picătură, nu se grăbeşte – autismul îl descoperi, nu când este prea târziu, dar îndeajuns de târziu. Şi dacă nu ai luat decizii imediate, ferme, pentru a-l contracara, autismul nu renunţă. Pentru a ajuta însă copilul cu autism este necesar mai întâi să fie ajutaţi părinţii. Ajutorul vine prin consilierea psihologică. Dar beneficiile suplimentare le aduce mai ales gândirea pozitivă. Consilierea psihologică este focalizată pe prezent şi pe viitor. De investigarea trecutului, mergând apoi către momentul prezent, se ocupă psihoterapia. Părintele unui copil cu autism nu are însă nevoie de psihoterapie. Psihoterapia nu se ocupă cu schimbarea vieţii omului, cât îl ajută să înţeleagă la un nivel mai profund, psihologic, cum şi de ce a ajuns aşa cum este acum, în prezent. Psihologia pozitivă, în schimb, pune pur şi simplu punct trecutului, acceptă viaţa aşa cum este (autismul persistă oricum, cu bune şi cu rele) şi pune accentul pe descătuşarea şi valorificarea potenţialului uman, prin însuşirea unei gândiri şi atitudini pozitive, constructive, oferind astfel părintelui perspectiva unui prezent continuu, în care se simte împlinit, fericit, şi poate chiar experimenta ,,starea de flux”.

10. În încheiere, ce altceva mai doriţi să adresaţi părinţilor, în calitate de psiholog, în lumea autismului?

 

Nu evenimentele care se întâmplă determină calitatea vieţii noastre, cât modul în care tratăm aceste evenimente: acţionăm sau reacţionăm? Ne dorim, cu toţii, să avem în viaţă un drum drept pe care să îl urmăm. Drumul, în autism, nu este însă unul simplu, cât unul care pune la grea, îndelung încercare şi îndelung răbdare. Când ai un copil diferit, cu nevoi speciale, devii un părinte diferit, cu nevoi speciale. Indiferent de complexitatea situaţiei prin care treci, un singur lucru este însă important: atitudinea – întocmai atitudinea părintelui. Părintele care nu poate sărbători, nu se poate bucura de viaţă, are şi alte probleme în alte zone din viaţa lui. Sunt probleme în lăuntrul lui. Nu copilul cu autism este neapărat problema. Autismul necesită o schimbare de gândire – da: este un copil cu nevoi speciale, dar părintele nu este o victimă. Trebuie să caute să îşi iubească în continuare viaţa. Ca părinţi al unui copil cu autism trebuie să înveţe să devină un stabilizator, nu părinţi dramatici. În gândirea lor trebuie să gândească în termeni de posibilităţi, nu să se privească ca pe nişte victime. Cu atât mai grabnic cu cât părinţii sunt cei care vor decide în final ce tratament va urma copilul lor cu autism, dacă va urma o singură formă de terapie sau încă mai multe. Or, de această decizie depinde viitorul copilului cu autism, depinde viitorul întregii familii, depinde însăşi calitatea vieţii copilului cu autism, depinde însăşi calitatea vieţii părinţilor. Vă doresc, tuturor, o viaţă minunată şi veselă!

(foto din arhiva personala Liviu Predescu)

(Dacă aveţi întrebări, impresii, sugestii, le puteţi adresa direct psihologului Liviu Predescu, pe adresa de email: liviu.predescu@yahoo.com)

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: